România are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datorează în parte condițiilor fizico -geografice care includ munți, câmpii, rețele hidrografice majore, zone umede și unul din cele mai vaste sisteme de deltă ale Europei (Delta Dunării). De asemenea, datorită poziției geografice a României, flora și fauna prezintă influențe asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud și componente continental europene dinspre nord-vest.
In sfârșit, relativa stabilitate a populației în ultimii 60 de ani, lipsa mecanizării în sectorul forestier și dezvoltarea economică redusă au determinat o exploatare mai redusă a resurselor decât în majoritatea altor zone din Europa.
Rezultatul general constă în diversitatea florei și faunei, inclusiv în existenta unor populații de lupi, urși, capre negre și râși, care sunt considerate ca fiind printre cele mai mari din
Europa, precum și în existența unor extinse habitate forestiere și alpine nealterate, asociate lanțului muntos al Carpaților.
Astfel valoarea capitalului natural al României a impus de-a lungul timpului luarea unor măsuri de protecție a naturii.
Analiza istorica a măsurilor de protecție a naturii prin intermediul ariilor protejate relevă următoarele etape:
Ø 1928-1944 – este o perioadă de pionierat privind conservarea naturii și ariile protejate în România
în care primul pas a fost făcut în anul 1928 când la Cluj a avut loc primul congres al naturaliștilor din România, unde la propunerea lui Emil Racoviță a fost adoptată o hotărâre privind elaborarea legii referitoare la protecția naturii în România.
Astfel, în 1930 apare legea nr. 213 pentru protecția monumentelor naturii din România. Pe baza acestei legi se înființează „Comisiunea Monumentelor naturii”, apoi sunt declarate prin lege (Jurnalul Consiliului de Miniștri) primele monumente ale naturii în 1931 (floarea de colț și nufărul termal) și primul parc național în 1935 (Parcul Național Retezat). Sintetizând, în această perioadă, sunt puse sub ocrotire prin „Jurnale ale Consiliului de Miniștri” 36 de teritorii
ca rezervații naturale, parc național, monumente ale naturii, însumând o suprafață de 15.000 ha. Totuși datorită eforturilor specifice începuturilor accentul a fost pus numai pe realizarea unui cadru legislativ și instituțional incipient și pe constituirea unui număr limitat de arii protejate și aproape deloc pe administrarea ariilor protejate constituite.
Ø 1944-1989 – după 23 august 1944 măsurile de protecție a naturii s-au bazat pe eforturile instituționale făcute înainte de război de oameni de știință de renume cum au fost Al. Borza sau Emil Racoviță.
In 1972 numărul ariilor protejate constituite a crescut la 190 de obiective însumând aproape 100.000 ha. Din păcate măsurile de protecție se rezumau numai la declararea de arii protejate și aproape deloc la administrarea acestora, acestea confruntându-se cu pericole din ce în ce mai mari, astfel încât investițiile alocate amenajărilor, pazei și măsurilor practice de ocrotire ale ariilor protejate erau sporadice și nu depășeau suma de 500.000 de lei pe întreaga țară.
Totodată, deși creșterea cantitativă a teritoriilor a fost însemnată, totuși suprafața protejată reprezentă în 1972 doar 0.0042% din teritoriul țării, procent care nu acoperea nici pe departe întreaga diversitate specifică și ecologică a țării. Astfel s-au făcut proiecte de către institute de cercetare pentru constituirea de alte arii protejate mari – parcuri naționale (Apuseni, Călimani, Ceahlău, Bucegi, Piatra Craiului, Cozia, Valea Cernei, Cheile Bicazului, Rodna) dar care nu s-au concretizat, și de asemenea a urmat o perioadă în care s-au înființat un număr mare de arii protejate cu suprafața mai mică (rezervații naturale) prin intermediul unor HCM-uri și Decrete, cât și inițiative legislative la nivel județean. De multe ori inițiativele locale pentru constituirea ariilor protejate s-au făcut din „patriotism local” și nu doar din considerente bazate pe valoarea naturală zonelor respective. Totodată se repetă vechea meteahnă a ariilor protejate românești, și anume acestea erau doar constituite dar nu și gospodărite.
Din punct de vedere legislativ în anul 1973 s-a adoptat Legea nr. 9 (Legea Mediului) în care sunt incluse și prevederi legate de protecția rezervațiilor și monumentelor naturii și de asemenea „sunt trasate sarcini ce revin organelor centrale și locale…”, dar alături de aceasta lege cadru nu s-a mai adoptat o lege specifică pentru ariile protejate care să reglementeze administrarea acestora, așa cum s-a întâmplat în Polonia sau Cehoslovacia, țări care aveau parcuri naționale cu administrație proprie. In această perioadă s-au produs și primele recunoașteri internaționale ale valorii ariilor protejate românești, când în 1979, Retezatul și Pietrosul Rodnei au fost recunoscute ca Rezervații ale Biosferei sub auspiciile programului UNESCO – Man and Biosphere (MAB). Dar nici măcar această recunoaștere internațională nu a condus la o administrare a acestor arii protejate.
Ø 1990 – prezent – odată trecută perioada comunistă se aștepta o deschidere și o eficiență mai mare în
ceea ce privește realizarea unei rețele naționale a ariilor protejate care să acopere întreaga diversitate a ecosistemelor la nivelul țării dar și măsuri concrete în plan legislativ și instituțional care să asigure un management eficient al ariilor protejate. Dar rezultatele au dovedit că aceste deziderate sunt foarte greu de atins.
Una dintre dificultăți a fost legată de interpretarea diferită de către diverși factori de decizie a măsurilor ce trebuie întreprinse privind protecția naturii, pe fondul unei indecizii a autorității centrale de mediu – Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, în cadrul căruia abia după 1997 s-a constituit o Direcție de Conservare a Biodiversității care să planifice și să coordoneze toate activitățile referitoare la conservarea naturii în arii protejate.
Ca o prima măsură, în anul 1990, MAPPM dă Ordinul nr. 7 privind constituirea unui număr de 13 parcuri naționale între care Parcul Național Retezat era deja constituit, ordin care provoacă o oarecare confuzie deoarece se referă doar la suprafețele de fond forestier din parcurile naționale și nu la suprafețele ce conțin goluri alpine. Suprafețele declarate în fond forestier erau foarte mari întinzându-se și în zone în care se desfășurau activități economice de exploatare a lemnului, care nu puteau fi stopate brusc și de asemenea cuprindeau și așezări umane. Din această cauza acest ordin a primit multe contestări iar îndrumările tehnice pentru punerea în practică a ordinului au fost blocate.
O alta recunoaștere internațională a valorii capitalului natural din România a reprezentat-o desemnarea Deltei Dunării în 1991 ca sit al Patrimoniului Natural Mondial pentru 50% din suprafața sa. De asemenea în 1992 este recunoscută ca Rezervație a Biosferei. Există astfel paradoxul ca Delta Dunării să fie recunoscută ca arie protejată mare la nivel internațional, iar la nivel național să nu fie recunoscute decât anumite zone ca rezervații naturale. Astfel, cu titlu excepțional, Delta Dunării este recunoscută ca Rezervație a Biosferei prin H.G 248 / 1994. Totodată din 1994 a început derularea unui proiect GEF (Fondul Global de Mediu) pentru constituirea administrației parcului și realizarea planului de management. Dar din păcate Delta Dunării a rămas până în prezent singura arie protejată cu administrație proprie.
Ca urmare a faptului că România a aderat la Convenția pentru Diversitatea Biologică (Rio), în 1996 s-a realizat cu asistență financiară a Băncii Mondiale „Strategia națională și planul de acțiune pentru conservarea diversității biologice și utilizarea durabilă a componentelor sale în România” care planifica pe termen scurt, mediu și lung activitățile care trebuie întreprinse în România. Din păcate această strategie nu s-a bazat pe o evaluare făcută recent pentru capitalul natural al României, singurele informații mai recente fiind date de un studiu terminat în 1994 privind Eco regiunile României, care clasifica funcție de tipul solului și covorul vegetal principalele regiuni ale țării, fiind identificate astfel 22 de Eco regiuni.
In 1995 a fost adoptată Legea Mediului nr. 137 care cuprinde prevederi legate de conservarea naturii și ariile protejate și totodată recunoaște toate ariile protejate declarate anterior prin orice lege, ordin, hotărâre, decizie.
Astfel în prezent, Rețeaua Națională de Arii Protejate include un număr de 579 de arii protejate (între care 13 parcuri naționale) ce reprezintă 4.8% din teritoriul României (1.140.590 ha). Trei dintre acestea sunt recunoscute internațional ca Rezervații ale Biosferei în cadrul Programului UNESCO – MAB, și anume: Retezat, Pietrosul Rodnei și Delta Dunării. Ultima este de asemenea înscrisă pe lista Patrimoniului Natural Mondial.
Din păcate această Rețea Națională a Ariilor Protejate este doar o „rețea pe hârtie” și nu una pentru care să existe planuri de management și care să fie administrată eficient. Cu excepția Deltei Dunării, restul parcurilor naționale suferă de așa zisul „paper park syndrom” adică parcuri care nu sunt decât înființate pe hârtie.
Totuși pentru majoritatea ariilor protejate constituite în fond forestier, Romsilva, prin filialele teritoriale asigură managementul forestier, dar care doar în puține cazuri corespunde viziunii ecologilor. Trebuie recunoscut faptul că anumite arii protejate au fost protejate datorită intervenției silvicilor, dar în orice caz managementul acestora a fost doar unilateral -forestier. Și cum nu toate ariile protejate sunt în totalitate în fond forestier, există mari conflicte între toate instituțiile cu expertiza în domeniu (ICBIOL, Romsilva, Academia Română, ICAS) datorită punctelor de vedere diferite asupra managementului ariilor protejate.
De asemenea trebuie recunoscut faptul că majoritatea ariilor protejate din România s-au autoconservat în condițiile în care intervențiile umane asupra acestora a fost în regimul trecut minim sau inexistent. Dar, la fel de bine există nenumărate exemple în care arii protejate au fost pur și simplu distruse, cu toate că încă mai figurează ca existente.
Totodată se poate observa că în ultimul timp tot mai multe organizații neguvernamentale și-au adus într-o oarecare măsură aportul în protejarea unor arii protejate, chiar daca nivelul profesional al acestora nu este la așteptările specialiștilor. Dar este la fel de adevărat că în România nu există persoane specializate în domeniu, ci numai în domenii colaterale, fapt pentru care există mari conflicte de idei intre silvici, biologi, ecologi s.a.
In acest context Guvernul României a solicitat acordarea unei noi finanțări din partea Fondului Global de Mediu (GEF) pentru conceperea și punerea în practică a unui proiect privind „Managementul Integrat și Conservarea Ariilor Protejate în România”.
Scopul principal al proiectului GEF este întărirea capacității de pregătire și implementare a planurilor de management al ariilor protejate la nivel local și național.
La nivel național se va acorda sprijin pentru realizarea și întărirea cadrului instituțional necesar, pentru adoptarea atât de necesarei legi a ariilor protejate și întărirea cadrului legislativ, pentru pregătirea resursei umane și de asemenea exista o componentă de participare publică și de popularizare a ideii de conservare a naturii și a ariilor protejate.
La nivel local se vor realiza planurile de management și se vor constitui administrații (structuri de management) pentru trei arii protejate: Parcul Național Retezat, Parcul Natural Bucegi-Piatra Craiului (obținut prin însumarea a două zone care în mod obișnuit erau nominalizate distinct ca două parcuri naționale), Rezervația de Zimbri Vânători-Neamț (creată pentru reintroducerea zimbrului în stare de libertate), aceste trei zone urmând să devină modele pentru replicarea structurilor de management și pentru alte arii protejate. Acest proiect a fost demarat la sfârșitul anului 1999.
Deci în prezent pentru ariile protejate din România se oferă o nouă șansă pentru a rezolva atât de complexele probleme legate de ariile protejate cum ar fi:
– o evaluare corectă a capitalului natural al țării
– constituirea unei rețele de arii protejate care să acopere întreaga varietate a ecosistemelor din tara
– administrarea eficientă a ariilor protejate pe baza unor planuri de management și prin intermediul unor administrații ale ariilor protejate.